Mă mut, din mine

26 aug. 2009 | Paul Olteanu

De vreo două săptămâni încoace tot împachetez lucruri şi car saci, pentru că prima casă 100% independentă energetic din Romania se apropie de final. Şi undeva cam într-o lună, ar trebui să devin alaturi de ai mei, un locatar independent energetic.

Dar mutarea asta nu înseamna pentru mine numai un drum fizic de aici acolo, ci şi o călătorie în trecut şi în sine.

Am găsit cu ocazia împachetarilor lucruri vechi, lucruri dragi, dar de care uitasem cu desăvârşire.
Dacă cineva m-ar fi văzut impachetand, ar fi râs cu siguranţă de mine pentru că aduceam întrucâtva cu Rain Man. Rămâneam cu diferite obiecte în mână şi cu privirea fixata asupra lor preţ de secunde bune.

Iată câteva din lucrurile pe care le-am găsit:
– Un bileţel de dragoste, pe care i l-am scris primei mele prietene în clasa a 8-a. L-am găsit într-un penar (pe vremea aia aveam şi penar) cu „101 Dalmaţieni”. Citindu-l mi-am adus aminte cu mare drag de vremurile alea şi am râs de mine şi de noi. Ce-i mai făceam săracii fete: o pupam în ore după care mă certam cu profesorii care se legau de noi; aveam crize de gelozie când râdea cu alţi băieţi şi mimam stări semi-emo ca să mă bage în seama; îi cumparam flori ca în „Liceeni” şi i le puneam în bancă – doar, doar io-i mai răpi un zambet şi un sărut. Ehe! Şi câte şi mai câte…
– Felicitări de la aniversările mele, de la colegi, de la prieteni şi de la familie. A fost foarte interesant să văd ce mi s-a urat în fiecare an şi cum au evoluat în timp oamenii şi urările. Mi-a făcut în mod particular plăcere şi m-a făcut să zâmbesc un bilet de la o fostă colegă de clasă din 1-8, Larisa, care la aniversarea mea de 14 ani îmi scria: „Blondy iţi doresc multă sănătate şi iubire!” şi s-a semnat „Creatza ta 4 ever”.
Eu n-am fost niciodată cu Larisa, iar astăzi nu mai păstram legătura.
– O poză de la balul dintr-a 9-a cu prietena mea (aceeaşi căreia îi era adresat şi biletul de mai sus), care tocmai câştigase titlul de „Miss popularitate”. Am zâmbit cu satisfacţie amintindu-mi despre cum am „măsluit” votul, fiind în juriu alături de un coleg Radu şi de Roxana, profa de istorie cu care sunt prieten şi astăzi.
– Mai erau poze din cantonamentele de la Năvodari, unde la 7 dimineaţa Fane (numele de cod pentru domnul antrenor) ne scotea la alergare pe malul mării. Ne punea să alergăm două ture de plajă drep „încălzire” şi pe urmă treceam la treaba serioasă. Şi îmi aduc aminte că la sfârşit, deşi eram toţi rupţi de oboseală, niciunul nu mergea la odihnă. Porneam toţi „în oraş” la biliard, sau jucam cărţi, table sau sah (d-asta mai putini). Cel mai palpitant era de departe la “Adevar sau provocare”… Am fi făcut orice doar să nu pierdem din timpul pe care-l aveam unii cu alţii.
– Primele mele articole (printate se pare de mama), scrise pentru primul meu site. În clasa a şaptea, când mi-am dat eu seama că „profesorii ăştia nici nu mă ascultă şi nici nu mă iau in serios!” mi-am cumparat un domeniu: www.testament.ro. Aici urma să scriu tot ce aveam eu de spus şi nimeni nu vroia să asculte / să ia în serios. Era locul unde eu aveam ultimul cuvânt (de acolo şi numele domeniului). Şi îmi aduc aminte cu mare plăcere că în vreo doi ani site-ul ajunsese să fie cunoscut prin tot liceul şi era chiar să fiu exmatriculat pentru nişte poze publicate acolo cu o doamnă profesoară de biologie şi pentru articolul „Băcania domnului Băcan”, în care îl ironizam pe un profesor de sport numit Băcanu’ pentru că îmi furase adidaşii. Faptul că era să fiu exmatriculat mă bucura cel mai tare: însemna că lumea începuse să mă asculte şi să mă ia în serios.
– Am mai găsit certificatul de trainer LMT pe care l-am obţinut la 17 ani. Ăsta a fost obiectul cu care cred că am rămas cel mai mult în mână pentru ca el face trecerea între „viaţa mea de atunci” şi „viaţa mea de acum”…

Călătoria asta în trecut mi-a adus aminte de Horia-Roman Patapievici şi de ce a vorbit el la weekendul meu rezidenţial de la Erisma: ne-a învăţat atunci, pe mine şi pe colegii mei, cât e de important să lăsăm urme ale trecerii noastre pe acest pământ. Să lăsăm mărturii a cine am fost şi ce am facut, pentru ca în timp tot ce astăzi pare viu şi memorabil piere, dacă nu e consemnat.
Şi deşi sunt sigur că dumnealui se referea la lucruri mai de seamă decât un bileţel de dragoste, eu m-am bucurat pentru că astea au fost urmele pe care eu mi le-am lăsat mie. Sunt urmele devenirii mele: urmele care îmi arata că am crescut.

Articolul de faţă se cheamă „Mă mut din mine” pentru ca eu asta am simţit: ca m-am mutat din persoana care a scris biletul de dragoste şi care apare în fotografiile din cantonamente. Iar vizita pe care am făcut-o clădirii “Paul” din str. Oltenilor m-a făcut să intru cu mare plăcere în apartamentele de la numerele 14, 15, 16, 17 şi 18 dar, totodata m-a făcut să inţeleg că acum n-aş mai putea locui în niciunul dintre ele. Acum stau la numarul 21 iar la anul, pe 29 mai, planuiesc să ma mut la 22 şi nu e cale de întoarcere.
Dar în urma vizitei ăsteia am făcut un targ cu mine: să aduc la numerele la care stau, pentru atat cât mi-e dat să stau la ele, cât mai mulţi oameni frumoşi şi sa le decorez cu cât mai multe experienţe şi amintiri deosebite.

Miza târgului meu cu mine, este ca la sfârşit, când Dumnezeu nu mă va mai lăsa să urc încă un etaj, să ma uit în jos şi să spun zâmbind: “Paule, ai locuit într-o clădire tare frumoasă!”